Inspirat din mituri populare și lansat de marele clasic Ion Creangă, reinventat în benzi desenate și desăvârșit în fantezie 100% românească. Acesta este Haiganu. Ochilă. Zeul Osândit. Mai multe nume ale aceluiași personaj de poveste. Prin “Tristețea zeilor”, Marian Coman încheie trilogia pe care i-a dedicat-o în romanele spin-off după “Harap Alb continuă”, la 14 ani de când primele fragmente debutau sub formă de foileton în paginile revistei de benzi desenate, la 9 ani distanță de al doilea volum și la peste 8 ani de când HAC și-a publicat ultimul număr.
Haiganu. Ochilă. De la început până la începuturi
Basmul cult “Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă, a apărut în 1877 și a avut, de-a lungul timpului, fel și fel de întruchipări și adaptări, de la cărți ilustrate și desene animate, până la minunatul film din 1965, “De-aș fi… Harap Alb”, cu inegalabilul Florin Piersic în rolul principal și în regia legendarului Ion Popescu-Gopo, care a semnat și scenografia și cu rolul lui Ochilă jucat de o actriță: Liliana Tomescu.
Fast-forward în 2012: un grup de îndrăzneți a dat viață unui proiect sănătos, care părea să aibă toate ingredientele pentru un succes întins pe mulți ani. Site bine pus la punct, magazin online excelent organizat cu produse proprii de calitate, la prețuri accesibile pentru acele vremuri, aplicație, toate urmând o rețetă occidentală, modernă și bine pusă la punct, cu un marketing corect, tiraj de peste 10.000 de exemplare pe număr, distribuție în cele mai populare puncte (precum Cărturești și Inmedio, benzinării, rețele de hypermarketuri și în puținele magazine specializate pe benzi desenate), un sistem funcțional de abonamente și cu parteneriate ce păreau solide. Toate, sprijinite pe pilonul “Harap Alb Continuă”, o revistă de benzi desenate care a luat naștere la editura HAC!BD. O publicație în care au devenit supereroi personajele care au încântat imaginația multor generații de copii români din secolele al 19-lea, al 20-lea și începutul celui de-al 21-lea. Eroi care au încântat cititorii, fiind desenați superb de Andrei Moldovan, sub îndrumarea editorului Mihai Ionașcu (cel care a și creat scenariul pentru primele 4 numere, adaptând povestea inițială a lui Creangă și a dat linia personajelor în noile roluri) și după scenariul lui Marian Coman (începând cu numărul 5, startul continuării propriu-zise). Printre acele pagini au strecurat și interviuri (unul dintre ele cu Sandu Florea, care a desenat pentru giganții Marvel și DC Comics), bucăți de istorie a benzilor desenate, alte povești și legende autohtone interpretate în stil propriu și multe, multe alte lucruri minunate.
Într-o eră în care benzile desenate americane oferă personajele și o parte însemnată din acțiunea celor mai de succes francize cinematografice, în România, HAC!BD a transpus basmele autohtone în reviste. La plural, pentru că tot Marian Coman și colegii săi au imaginat și o lume postapocaliptică super-tehnologizată, cu mutanți, roboți și stații spațiale, pentru acel Făt-Frumos din basmul lui Petre Ispirescu, “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Ilustrată la fel de minunat de Bogdan Chelaru, seria științifico-fantastică TFB a avut 6 numere, fără a depăși timeline-ul inițial acoperit și de Ispirescu.
Și totuși… Piața a contrazis toate rețetele și proiectul a luat sfârșit, după 5 ani de activitate. Din păcate, nu a putut scăpa de soarta print-ului periodic în România. Cu investiții importante în calitatea hârtiei, a tușului, a conceptelor de reclame și concursuri și o bulă a consumatorilor de benzi desenate insuficientă pentru a susține un produs care a avut la dispoziție prea puțin timp pentru a putea să și crească și să educe o audiență nouă, care să devină cât mai largă, HAC s-a oprit la numărul 38, în decembrie 2017.
Prima apariție a lui Haiganu într-un cadru din revista de benzi desenate Harap Alb Continuă (nr. 3, pagina 4. Februarie 2013)
Marian Coman a ținut la promisiunea făcută după acel moment și acum a reușit să ducă la bun sfârșit povestea zeului Haiganu, a tânărului Zourazi, a micuței Păi și a ținutului fantastic presărat cu balauri, solomonari, moroi, regi, vrăjitori, duhuri și alte ființe inspirate din mitologia românească și chiar dacică / tracică. Așa cum am amintit, primele rânduri ale poveștii din spatele lui Ochilă au apărut în foileton, încă de la primul număr al revistei “Harap Alb continuă”, în 2012. Romanul “Haiganu. Fluviul Șoaptelor” a apărut 3 ani mai târziu, în 2015, iar continuarea, “Furia oarbă”, s-a lansat în 2017. Ambele, la editura HAC!BD. De atunci, Marian Coman a promis că va duce trilogia la bun sfârșit. Între timp, a devenit coordonatorul imprinturilor Armada și Nezumi de la editura Nemira, unde se reunesc titlurile SF, fantasy și thriller, respectiv manga. În cele din urmă, aici a prins formă și “Tristețea zeilor”, volumul care desăvârșește povestea. Mai mult, aici sunt reeditate și primele două volume, astfel că din iunie 2026 se regăsește la Nemira trilogia integrală, sub colecția n’autor ficțiune, coordonată de Eli Bădică și cu ilustrații semnate de același Andrei Moldovan.
Lumi, sorți, zei
Un prequel al poveștii lui Harap Alb, trilogia Haiganu oferă o privire de ansamblu asupra întregului univers imaginat inițial de Mihai Ionașcu, Octav Ungureanu și Andrei Moldovan. Marian Coman deapănă întreaga poveste a lui Ochilă, prezentat în această interpretare drept un zeu alungat din lumea Celor Mari, așa cum sunt numiți cei către care se ridică rugăciunile muritorilor. Printre ei se numără Pleistoros (zeul trac despre care Herodot documenta că pentru daci era zeul războiului), Gebeleizis (tatăl lor si zeul geto-dac al tunetului, al fulgerului și al ploii), Bendis (zeița Lunii, a pădurilor, a nopților și a farmecelor, asociată și cu vânătoarea), Heros (zeul lumii de dincolo) și alții.
Odată căzut aici, Haiganu este copleșit de Fluviul Șoaptelor – blestemul de a auzi toate gândurile oamenilor în același timp, una dintre sentințele primite atunci când a fost izgonit printre muritori. Totodată, această poveste a lui Ochilă nu îi aparține doar lui. Este urmărită îndeaproape și evoluția lui Zourazi, un băiat de 9 ani pe care îl găsim în cel mai rău loc posibil și care ajunge ceva nemaivăzut. Iar asta spune multe într-o trilogie despre cineva care vede tot ce a fost, este și, într-o mare măsură, va fi.
Firul narativ curge natural, iar salturile în timp intervin firesc, completând acțiunea și răspunzând multor întrebări apărute pe parcurs. Atmosfera timpurilor îndepărtate prinde și mai multă viață prin folosirea unor cronici, letopisețe, scrisori și alte istorisiri ori chiar cântece care sunt plasate de autor la începutul fiecărui capitol. Prin ele, lumea capătă mai mult contur și mai multă profunzime. De multe ori venind ca din partea unor muritori de rând, surprind clipe definitorii, iar limbajul este cât se poate de bine găsit. În căutarea vocii potrivite pentru aceste fragmente, autorul a povestit că s-a inspirat din scrierile vechilor cronicari din spațiul țărilor române. A adăugat, astfel, încă un strat autentic și pur românesc operei sale, prin care se desăvârșește o fantezie cu rădăcini autohtone, bine ancorată în istoria și mitologia acestor locuri. O gură de aer de care nici nu știam că avem nevoie în literatura noastră și care umple un gol pe care abia acum realizăm că îl aveam. Un lucru cu atât mai impresionant, cu cât vine în secolul al 21-lea, când totul strigă a modern și tehnologia ne-a pătruns în fiecare aspect al vieții, iar limba însăși este dinamică și permeabilă, tot sub semnul progresului.
Seria Haiganu a reinterpretat nu doar basmul, ci până și materialul de la care a pornit. Este ca și cum autorul ar fi luat cutia cu personajele străvechi din HAC, ar fi răsturnat-o pe o hartă a acelei lumi fantastice și s-ar fi apucat de joacă, imaginându-și fel și fel de moduri în care să le pună în valoare cele mai uimitoare abilități.
În vremurile de dinainte de Harap Alb, lumea acestuia capătă proporții și cunoaștem tot mai mult din secretele ei și despre oamenii care o populează. Cum trăiesc, ce aspirații au, visele și temerile lor. Puțină politică, mașinațiuni din umbră, ordine obscure, jocuri ale puterii, legăminte încălcate, situații care frâng calcule sigure, curaj nebănuit și lașitate jalnică venită de unde nici nu te aștepți. Toate, împletite maiestuos într-o fantezie care capătă pe alocuri accente horror, cu detalii cuprinzătoare despre lucrurile înfiorătoare ce se petrec în interiorul, în calea și în jurul unor armate formate nu doar din vietăți.
Războiul este și aici ceva cumplit, iar însuși autorul a remarcat că, de-a lungul anilor în care a dezvoltat povestea, realitatea, lumea în care trăim cu toții, a galopat și a căpătat câte ceva din ce a imaginat el în acea lume fantastică. Ororile războiului nu mai sunt ceva total fictiv, ci le vedem la câțiva pași de noi. “Scriu povestea lumii în care trăim, dar filtrată printr-o mască fantastică”, a fost o revelație pe care Marian Coman a mărturisit-o la evenimentul prilejuit de lansarea cărții “Tristețea zeilor” de la București, de pe 11 iunie. Desigur, mijloacele și armele sunt diferite, dar urmările sunt la fel de tragice pentru cei implicați și au impact similar pentru cei cărora le sunt relatate detaliile.
“Sfârșitul vine într-o șoaptă”
Revenind între paginile romanelor care alcătuiesc trilogia Haiganu, putem observa că răul absolut nu este combătut mereu cu un bine imaculat, ci uneori cu unul la rândul său viciat, iar întunericul poate participa la stabilirea echilibrului.
Atunci când lumile se ciocnesc, toată lumea are de suferit.
Vedem conflicte între frați, crime și execuții, trădări care sunt greu, dacă nu chiar imposibil de evitat și planuri existențiale separate, dar pe cât de diferite, pe atât de similare atunci când vine vorba de vulnerabilități și de plutirea către inevitabil. Peste tot, onoarea și datoria au prețul lor, care este plătit, într-un fel sau altul. Iar laitmotivul pe care l-am identificat de-a lungul celor trei volume este că există sorți mai rele decât moartea. Sfârșitul poate veni fulgerător și izbăvitor, chiar dacă nedrept, dar soarta necruțătoare poate chinui și îndoi entități ce păreau de neclintit, transformându-le în veritabile coșmaruri pentru toată lumea. Totodată, din suferință pot lua naștere cele mai frumoase povești și în ea se pot căli cele mai puternice caractere, contrar tuturor așteptărilor. Mai presus de orice, nu contează cine ești și de unde vii, atunci când lumea are nevoie de salvare.
Finalul trilogiei are loc într-un decor dezolant și pică apăsător, ca un tavan care coboară constant. Celor rămași le rămâne doar să meargă mai departe. Iar Haiganu? Continuă și el. Pentru că, în definitiv, în Fluviul Șoaptelor, Furia Oarbă simte Tristețea Zeilor.
Închizând cartea după ce am citit ultimele rânduri, n-am putut să nu îmi imaginez cum ar fi făcut-o Ion Creangă. El însuși mort într-o ultimă zi de an și de deceniu (31 decembrie 1889), ceva ce părea sfârșit, dar avea să fie urmat de noi începuturi, creatorul lui Ochilă și cel din a cărui inspirație și-au tras seva condeiele atâtor și atâtor scriitori care l-au succedat ar fi surâs și ar fi dat din cap aprobator. Semn că Haiganu și aventurile, tristețea lui și întregul univers reinventat sunt urmași demni ai basmului de demult, veritabilul izvor pentru ceea ce a devenit un fluviu trecut prin atâția ochi și atâtea imaginații, de-a lungul anilor. Și încă o formă a lui a ajuns la… final?
Prequel-ul pentru Harap Alb Continuă este gata. Acum știm cum a început, ce a urmat, știm și cum a continuat, dar oare vom apuca vreodată să vedem și ce se află după?
Recenzie realizatǎ de Vlad Georgescu
